In deriva

Se naste de multe ori o impresie. Fiintele care fac umbra acestei planete, fiintele umane, in speta, adunate in triburi sau clanuri, angajandu-se in pelerinaje de unele singure sau in familii, calatorind cateodata ca natiuni in toata firea, reprezinta un microsistem, un subansamblu in interiorul unui ansamblu mai vast de fluxuri si de curenti, de intemperii, de continente in plina deriva, de intinderi de pamant inscrise in cicluri interminabile de macinare, de despicare, de inaltare, de dislocare. Par niste sarmane creaturi bipede la prima vedere. Plutesc pe ape, circula pe camile sau pe magari, calatoresc in trenuri, camioane sau autobuze dintr-un loc in altul pe acest pamant. S-ar zice ca ele raspund la gramada unor forte naturale invizibile. Nu gravitatia, nu foametea, nu razboaiele sau inundatiile ii obliga sa se scurga de pe dealurile unde isi au vetrele si sa coboare pe malurile maloase ale raurilor din vale unde asteapta sa traverseze suvoaiele pana la mare. Odata ajunsi aici, iau marea in piept folosindu-se de barci care iau apa, si se indreapta in turma spre locul unde se strang iar laolalta. Isi reconstruiesc familiile imprastiate si isi reincheaga averile diafane, ridica case, isi cresc copiii si revin la stadiul de fiinte care rodesc.

Ne place sa facem masuratori si sa trasam pe harti o pleiada de date si informatii: variatii de clima, curenti oceanici, vanturi predominante, izvoare de rauri. Facem inregistrari acolo unde placile de scoarta ale pamantului scrasnesc si se freaca una de alta, si consemnam falii, fracturi, creste si abisuri. Trasam, ordonam, enumeram toatea astea si apoi ne tragem in spate si ajungem la o concluzie. Planeta noastra traieste, de la suprafata pana in maruntaie. Se rasuceste, se inalta, se prabuseste, inspira si expira. Un dans disciplinat, gratios si temporal. Devine batrana, isi da duhul apoi renaste ciclic, prin miscare, creeaza si se recreeaza pe sine insasi exact ca acel sarpe care isi devoreaza propria coada.

Cele mai multe procese si fenomene care s-au petrecut de mii de ani incoace continua sa se intample. Unele se desfasoara silentios, alene, la kilometri adancime sub scoarta pamantului, altele se manifesta zgomotos, la suprafata: invazii, revolutii, razboaie, invaluite in fum si flacari. Transformari geologice sunt analizate la milimetru in fiecare an. Nu simtim ca s-ar misca nimic sub talpile noastre deci opinam ca nu se intampla nimic. Exact prin acelasi proces, cand citim sau auzim stiri despre rebeliunea din Siria, conflictul Iran-Israel, ambasadele atacate de musulmani infuriati de blasfemie, deoarece fiecare zi ne aduce o avalansa de alte vesti, iar pozele topless cu ducesa de Cambridge, de exemplu, vin sa inlocuiasca ce a fost ieri in memoria colectiva. Nu e nimic nou sub soare si tragem din nou concluzia ca nu s-a intamplat nimic.

Istoria are un metabolism prea accelerat ca sa putem fi capabili sa il sesizam. E ca si cum ai urmari ce se intampla in ciclul vietii de o zi a acelei musculite efemere, si ai scapa din vedere specia si destinul ei. Apoi, geologia are un rimt metabolic prea incet ca sa-l putem percepe. Asadar, de la nastere si pana la moarte, noi, cei captivi doar intre bataile inimii noastre, avem senzatia ca tot ceea ce se intampla pe aceasta planeta se rezuma la ceea ce ni se intampla noua, de tot ce avem parte personal. Secret. Intim. Putem sa stam noaptea, pe balconul nostru, la o tigara, uitandu-ne ganditori la cer si sa nu simtim sub talpile noastre cum mase gigantice de pamant in convulsii se macina, cu scopul de a scufunda continente doar ca sa se inalte ele la suprafata si sa li se suprapuna. De parca si-ar dori cu ardoare sa le ia locul pe harta. In rastimp noi mai scobim cu limba dupa o farama de carne ramasa intre masele de la cina si ne gandim la niste replici mai inspirate de agatat pe care ar fi trebuit sa le adresam fetei aceleia vaporoase din club.

Increngatura de ansambluri si subansambluri, sisteme si subsisteme ne reliefeaza gradual o viziune asupra planetei. E o celula organica, deposedata de spirit. Singura ei menire este sa se nasca la fel de rapid precum piere. Singurul principiu general este acela de a se misca continuu. Invartire in jurul unor puncte, rotatie in jurul axei, executare de spirale, elipse si cercuri care se propaga prin univers si se volatilizeaza in cel mai distant orizont al imaginatiei noastre. Tot procesul acesta reapare in interiorul nostru, in hrana, in viata de zi cu zi, in copiii nostri. Continua sa te misti, continua sa te reproduci, sa te hranesti, sa elimini fecale, sa urinezi. Continua sa jumulesti de resurse planeta pe care traim, devoreaz-o. Continua sa te misti, singur, in familii, in triburi, in specii intregi.

Universul se misca, tot ce tine de el pana la cea mai infima celula se transforma si continua. Pamant, apa, aer, foc. A merge inainte si a continua presupune un fel de eroism invechit, demodat. E miraculos ca marile se misca sau ca raurile curg in oceane. Ca insesi continentele se despart si se impreuneaza in platouri, munti sau savane vaste si sterpe, e un lucru miraculos. Ca in adancurile marilor celor mai adanci, frecarea dalelor care poarta aceste continente genereaza suficienta caldura incat sa topeasca roci si sa nasca vulcani fiorosi, facand sa se coaguleze insule, e un motiv de uimire. Tot ce ne apare ca miraculos, care ne suscita admiratia, trebuie sa ne intarate instinctul de competitie. Trebuie sa fim angajati in intrecere permanent, altfel suntem pierduti. Daca ne uluieste cerbicia si tenacitatea cu care triburile somaleze, de pilda, scotocesc dupa hrana, apa si pace, chiar daca acest lucru le impune sa strabata deserturi intregi si sa se prapadeasca adesea pe drum, atunci si noi trebuie sa procedam intocmai.

Trebuie sa luam la pas si sa traversam deserturi si de multe ori sa murim in timpul calatoriei, trebuie sa ajungem acolo de unde putem sa ne luam viata de la inceput. Cand ajungem la destinatie, trebuie sa batem in poarta, sa lovim cu pumnii, sa strigam pana ce gardienii din spatele portii se lasa si ei inundati de admiratie, se indupleca si ne dau drumul inauntru. In aceeasi masura in care apa, focul, aerul si pamantul sunt planeta, noi suntem planeta de asemenea. Daca planeta supravietuieste si razbeste, o face doar prin eroism. Nu un eroism intamplator, sporadic, manifestat prin mostre imprastiate ici si colo, ci un eroism sistematic, un eroism statornic, invariabil, un eroism care se manifesta ca insusi principiu guvernant.

(Eseul de fata este o incercare pentru un concurs, sa vedem ce iese)

Lasa un comentariu.