Danny Brown – Old

Acum doi ani, Danny Brown iesea cu “XXX”, un album despre disperare pura. Dealtfel, primul vers de pe “Old” deschide angoasa din nou: “If this shit don`t work, nigga, I failed at life!”. “Old”, LP-ul lansat pe 30 septembrie, e un album-concept despre o stare de confuzie existentiala. Omu` nu a esuat in viata, dimpotriva, e un artist independent cu o baza ferventa de fani, in interiorul si in afara rap-ului. Problema lui acum e modul in care alege cea mai buna cale de a trai si de a activa in continuare. Nu e ceva la fel de dramatic ca a arde in flacari si a te topi in scrum, dar e un subiect in care ne putem regasi si noi si de aceea “Old” e cel mai bun si cel mai rezonant album din cariera lui Brown.

Pentru a-si pregati fanii si criticii, Danny Brown a insistat peste tot sa nu ne asteptam la un proiect de genul “XXX”. Acuma, ironia e ca versiunea Danny Brown, ca artist mai matur si mai echilibrat inca contine destule versuri despre cum e sa borasti in chiuvete din baile din hoteluri, cum e sa tragi pe nas pastile sfaramate sau cum sa te spargi cu atata verde incat sa ai impresia ca pur si simplu cazi de pe orbita Pamantului. Asadar, unele lucruri au ramas la fel.

Albumul e impartit in “Side A” si “Side B”, un procedeu prin care Brown isi arata devotamentul neobisnuit in a indeplini asteptarile fanilor, insirati pe mai multe paliere de genuri muzicale. Structura indica doua LP-uri, separate atent, si asta e o treaba smechera pentru ca arata cat de amestecate sunt trecutul si prezentul lui Danny Brown, latura lui deranjata, latura lui meditativa, piesele de petrecut in club, cosmarurile lui. “Problems in my past haunt my future and the present”, se tanguie pe “Clean Up”. Albumul se intinde pret de 19 piese si acopera un teren emotional atat de vast incat trebuie cercetat pe etape.

Side A contine materialul cel mai greu, din ala care se lasa cu bantuiri, iar demonii exorcizati aici pur si simplu nu pot sta locului. Amintiri urate sar la tot pasul, mai ales in partea a doua a albumului, unde e atmosfera de festival cu de toate. Constructia proiectului sugereaza o miscare inainte. La sfarsitul primei piese, Danny Brown ne povesteste despre un deal cu crack cu deznodamant nasol, intr-o cladire parasita din Detroit. Ce se lasa sa se inteleaga prin evocarile astea e ca: a)nu-l mai cereti pe Danny Brown, “ala vechi”, pentru ca a tras din greu si a asudat ture duble ca sa scape de “el” si, in acelasi timp, b) nu-l mai cereti pe Danny Brown, “ala vechi” pentru ca e clar ca e inca aici.

Da, “the old Danny Brown” e prin zona: e pustiul din “Torture”, a carui minte “ticked off, desensitized to a lot of things” dupa ce e martor la “unk beatin on my auntie” si la modul in care un narcoman, rupt in doua de crack, “damn near burn his top lip off”. Apoi si Danny a mai traficat “rocks” la viata lui, iar asta e din nou un capitol de care vrea sa se dispenseze, “This the last time I`mma tell it/ Wanna hear it? Here it go”, zice pe “Side B” inainte sa se lanseze intr-o redare de detalii din comertul lui de pe vremuri. Si mai e latura lui de om care abuza de droguri, latura descrisa dureros de amanuntit pe “Clean Up”, unde nareaza despre cum obisnuia sa ignore mesajele de la fiica lui pentru ca era prea ocupat sa se sparga intr-o camera de hotel.

Tipul asta de intercalare a povestilor pare sinuos si intortocheat, dar Danny Brown se descurca onorabil. Omul are originalitate, are fler la scris, livreaza impact emotional, asa ca poate fi mentionat in dezbaterile despre cei mai buni rapperi care sunt pe flama in prezent. Stilul lui de rap e aspru ca un smirghel, e visceral, taie adanc, dar pastreaza concomitent si un element de muzicalitate, o chestie pentru care nu prea primeste recunoastere, pentru ca multi sunt deranjati de timbrul lui vocal nazal. A se asculta de exemplu cum potriveste modul in care suna cuvintele “fucked up” si “knuckles” pe “Dubstep”, folosindu-se de o balbaiala controlata.

Productia de pe album vine in straturi, are textura bogata, si solidifica statutul lui Danny Brown ca rapper situat undeva la marginea rap-ului. Poate sa te capteze scuipand pe beat-uri traditionale, ferme de hip-hop, insa ataca si beat-uri care i-ar face pe multi rapperi sa fuga de ele, cum e ala de pe “Way Up Here”, un instrumental dezordonat si frenetic, anume parca creat sa semene panica pentru un MC obisnuit. Aici il are la feat si pe Ab-Soul, si amandoi dezlantuie monstrul. Apoi, Danny “latra” peste imnuri stridente, din alea de decadenta totala, ca “Handstand” sau “Dip” sau isi atenueaza vocea, in mod conversatie, pentru “Float On”

Danny Brown a cautat intotdeauna sa demonstreze ca a fi ciudat nu e nimic de care sa-ti fie rusine, dimpotriva. Pe albumul asta, pare cel mai increzator in bizareria lui. De altfel, tot pe “Float On”, Danny da la o parte ceata si reliefeaza singurul lucru de care e sigur: “Nothing else matter except my next rhyme”. Aducandu-si aminte de niste timpuri cand avea “music in my heart, but my thoughts wouldn`t listen”, Danny isi doreste doar sa avanseze in varsta pentru a-si vedea influenta lui punandu-si amprenta pe acest gen de muzica. Sincer, e una dintre cele mai umile si mai puternice dorinte auzite in ultima vreme.

Lasa un comentariu.