Kanye West – Yeezus

Incepand cu aceasta recenzie, trezim monstrul la viata si dam giulgiul la o parte. Dupa doua luni de cavou, pasarea Phoenix “Personal Trip” da din nou din aripi.

Titlul “I am a God” poate suna blasfemie la prima vedere. Si nu e doar o revarsare de importanta de sine, dusa la extrem, de catre unul dintre egocentristii de top ai culturii pop. Daca apleci urechea mai atent, nu suna a nimic triumfator. Piesa e o rana deschisa. Debuteaza cu un sample vocal dancehall, noduros, presarat paranoic cu dinti de sintetizator-ferastrau, meniti sa taie si sa nimiceasca. Kanye canta despre respect, loialitate, menages a trois, si da, despre cornuri cu ciocolata dintr-un meniu de restaurant frantuzesc. Canta cu rasuflarea taiata a cuiva care fuge disperat de un buldozer de zeci de tone. Melodia e fragmentata de o serie de tipete animalice, de instinct primar, explozii ce abia reusesc sa tempereze rautatea umflata ce iese din toti porii beat-ului. Pentru Kanye, calitatea de a fi un dumnezeu nu e nimic magulitor, nu e o binecuvantare. A fi dumnezeu e o sarcina covarsitoare, e un stres continuu, iar sentimentul acesta poate fi impartasit de catre noi toti.

Al saselea album solo a lui Kanye West, “Yeezus”, isi asuma din nou riscuri majore. E un album intens, continand o disperare acuta, caracteristica cuiva care urla degeaba in pustiu. Dar, ce sa-i faci, Kanye intotdeauna a fost momit de faptul de a privi din varf, peste capetele tuturor. Gafaie din inaltimi si pe piese anterioare, ca in “Jesus Walks” sau ca in “POWER”, unde contempleaza saltul mortal dintr-un penthouse, “letting everyhing go”. Intr-un fel, “Yeezus” e sunetul panicat scos de cineva care e in cadere libera, o accelerare de angoasa si disperare, cand nu mai ai absolut nimic de pierdut.

“Yeezus” e odrasla mai caustica si mai frustrata a “808`s & Heartbreak”, doar ca in loc de “inima sfasiata” e doar manie. Albumul marcheaza o indepartare drastica fata de orgia maximala desfasurata cu atat de mult succes pe “My Beautiful Dark Twisted Fantasy”. Daca e sa comparam, albumul ala, insotit de seria “G.O.O.D. Fridays”, lista nesfarsita de invitati, niste interviuri de promovare, suspect de impaciutoare, a fost incercarea lui Kanye sa reobtina acea audienta americana, o audienta voluminoasa, o audienta instrainata dupa un sir de incidente, distractive, dar dubioase, incidente ce i-au facut franjuri PR-ul (vezi cazul Taylor Swift, de exemplu). Albumul a fost ridicat in slavi, a trecut de platina, dar totusi e cel mai slab vandut album al sau, nereusind sa genereze nici un hit pentru Top 10. In schimb, nu asta conteaza. In ochii mei, albumul e un clasic. Chiar daca n-a rupt topurile, complexitatea si capacitatea de a trece testul timpului a propulsat cultul din jurul lui Kanye la inaltimi ametitoare.

Pe “Yeezus” Kanye e chitit sa provoace repulsie, dar e un scop in spatele acestui demers. A scos toate influente calde de soul si toate refrenele cu iz de imn de stadion, si le-a inlocuit cu electro, acid house si industrial house, insotindu-le cu unele dintre cele mai destrabalate si tragice povesti din cariera sa. Unele piese trateaza subiecte, analizate inca de la “The College Dropout” incoace, insa acum perspectiva e necrutatoare. Daca pe “Family Business”, evoca cu nostalgie faptul ca un var lipsea de la masa de Ziua Recunostinei pentru ca se afla dupa gratii, pe “New Slaves” de pe “Yeezus”, Kanye reia problema oamenilor de culoare inchisi, numai ca acum e indignat crunt. Folosindu-se de stereotipuri vulgare, scoate pe interval si confrunta in camp deschis asa-numitul sistem de inchisori private din SUA, de dimensiuni industriale, perceput ca o uriasa afacere(modul in care e descris aceasta retea de inchisori imi aduce aminte de Arhipelagul Gulag al lui Soljenitan). Astfel, Kanye incearca sa demaste ipocrizia acuta a unui sistem rasist, adanc inradacinat in structurile de clasa ale Americii, un sistem ce incearca continuu sa salveze aparentele.

Intre timp, “I`m in it”, o balada erotica cu accente de thriller, suna ca un orgasm in ritmuri de dancehall, impotmolita in nisipuri miscatoare. Daca e sa compari “Slow Jamz” cu asa ceva, zici ca prima compozitie pare de-a dreptul un cantec tematic Disney. Lui Kanye tocmai i s-a nascut o fetita, e logodit, dar pare inca incapabil sa se lepede de viata de noapte, de traiul de burlac. Sustinea intr-un interviu ca a atins un nou nivel de zen si liniste, dar creatia lui e inca departe de muzica relaxanta, de sezlong. Kanye e, de altfel, un dependent de filme porno (dupa cum a si recunoscut), e cel care isi descrie mama fiicei lui ca “a superstar all from a home movie”, pana la urma. Asa ca fara sa lase prea mult spatiu, viziunea lui complicata si plina de scepticism legata de femei e pusa pe taraba. Cu toate ca unele versuri par inutile, fiind de-a dreptul grosolane fara nici un scop, multe momente de referinta de pe album vin tocmai din imaginea lui in relatiile cu sexul opus: nesigur, sfasiat de contradictii, setos de sange, protestatar virulent impotriva ineptiilor generate de interactionarea cu femeile.

“Blood on the leaves” ar fi un fel de apogeu al albumului. Reda poveste cu accente de cosmar al unui divort si al unei tradari. Melodia sampleaza “Strange Fruit” de la Nina Simone, cu pitch accelerat, si trompetele demonice din “R U Ready” de la TNGHT. Doua surse opuse, neasteptate, care servesc ca panza pentru pensula lui West ce picteaza alternativ, cu regret si cu furie. “Guilt Trip” si “Hold My Liquor” sunt plasate, in schimb, pentru a recastiga masculinitatea lui Kanye, asediata de atatea emotii ce serpuiesc in jurul lui. Cand nu e beat si confuz, incercand in van sa se impace cu o fosta iubita, (“Hold My Liquor”) spera sa faca din faptul de a fi parasit un titlu de glorie. Umorul ala specific lui, caustic, mai apare pe ici si pe colo, dar e subtire in ansamblu. Ca si in cazul “Runaway”, poti sa palpezi aievea tristetea personajelor masculine din aceste piese, pentru ca nu mai sunt confundati doar cu pretentia aceea misogina, ca puterea invinge dragostea, o conceptie care provoaca autodistrugere in cele din urma. In timp ce contemporani ca Justin Timberlake sau Jay-Z isi dedica o tot mai mare parte din muzica pentru a exprima echilibru si multumire de sine, Kanye inca refuza sa se calmeze si sa-si gaseasca pacea interioara atunci cand vine vorba de relatia cu celalalt.

Si tocmai acest disconfort e vital pentru atractia exercitata de el. Daca Jay-Z tocmai a ales sa colaboreze cu o anumita companie-gigant de telefoane mobile, ca sa-si asigure vanzarile pentru albumul nou, Kanye iese cu pieptul in fata si respinge orice suport de tip corporate. Fie ca aceasta luare de pozitie e ghidata de principii nobile sau e doar miscare efectuata pentru a aprinde controverse, ramane de discutat. Daca e sa ne uitam prin peisaj, cu Reebok renuntand la colaborarea cu Rick Ross sau Mountain Dew facand acelasi lucru cu Lil Wayne, relatia dintre hip-hop si structurile corporatiste americane nu e prea roz in prezent. Asadar, versuri deranjante ca “put my fist in her like a civil rights sign” il scot pe Kanye din aria de interes pentru aceste brand-uri mainstream. Nu iti poti asocia imaginea si mesajul cu un nebun calculat din asta. Si nu e ca Kanye e total dezinteresat de banii lor, e doar ca vrea mai mult control.

Spiritul asta nelinistit se reflecta si in alegerea colaboratorilor de pe tracklist. In loc sa se bazeze confortabil pe o serie de garanti care sa asigure hituri, Kanye a cerut idei de la nou-veniti, incluzandu-i pe Young Chop sau Hudson Mohawke. Iar daca veterani ca Daft Punk sau Rick Rubin si-au adus contributia, au fost alesi nu pentru popularitate, ci pentru tot cazierul lor de a sfida si a indoi reguli.

“Yeezus” are un mod inedit de a trata vocea umana. Fantoma accentului jamaican de dancehall din smash-hit-ul de anul trecut, “Mercy‘, si-a gasit alt teren fertil aici, influentele sunt imprastiate pe tot albumul. Procedeul aduce astfel in muzica un iz de confruntare amenintatoare. Apoi, solistul de la Bon Iver, Justin Vernon isi face simtita prezenta, aducand o idee de aura angelica, o mica fasie de lumina in bezna. Continuand experimentele cu modulatiile distorsionate ale vocii, experimente prezente pe MBDTF, Kanye isi lasa vocea de multe ori pe plan secund, lasand varianta “strigoi” sa ia loc in primul rand. Apoi, cum ziceam mai sus, Kanye putea sa cheme orice rapper de pe pamant sa sara pe “Send It Up” (probabil singura piesa cu potential sa fie acceptata pe radio), in schimb, a optat pentru King L. Prezenta acestuia, alaturi de cea a lui Chief Keef, ridica ceata de pe intentia mesajului: America poate sa se prefaca ca ii ignora pe acesti tineri de culoare de pe strazile infestate de bande, din South Side, Chicago, dar asta nu ii determina sa dispara. Ei sunt aici si au o voce, au ceva de transmis.

Vedeti, toate smecheriile astea demonstreaza coeziune in tupeul lui West de a rescrie regulile. Orice intepatura de zgomot neasteptata, orice schimbare antiritmica de tempo, orice modulatie de voce sunt implantate la tanc pe cele 40 de minute, atat cat se desfasoara audio albumul. Aceeasi precizie a caracterizat si promovarea albumului, in stil guerilla marketing. O legiune de dube negre au proiectat imagini pe o serie de cladiri din intreaga lume, la fel o reactie de a merge impotriva curentului, impotriva dizolvarii muzicii noi pe Twitter si Instagram. Proiectii ale “single-ului” “New Slaves”, doua piese prestate la SNL, niste clipuri scurte din cadrul sesiunilor de inregistrari din studio, lipsa artwork-ului de pe coperta albumului (mesajul fiind ca ascultatorul sa se concentreze exclusiv pe muzica), contributiile de la Daft Punk si Rick Rubin, au creat o anticipatie colosala pentru “Yeezus”. E un album care, mai mult decat orice, va scinda si va imparti lumea in doua tabere, cel care il urasc si cel care il iubesc, si va tine ocupate subiectele de conversatie pe parcursul acestei veri. Nu exista o reactie de mijloc, pentru ca Kanye West e un artist al extremelor. Creatia lui ii urmareste caracterul si temperamentul. E dur, e presarat de “wft moments”, e neconventional (daca te gandesti la modul traditional in care te-ai astepta sa sune un album de rap), e schizofrenic, e grandios, e alternativ, e strabatut de minimalism, e strabatut de arhitectura muzicala baroc, e “Yeezus”, e Yeezy, e pur si simplu Kanye West.

Lasa un comentariu.