Slaughterhouse – Welcome to our house

Inainte de a plonja direct la disectie, haideti sa ne tragem doi pasi in spate si sa meditam un pic la ce avem in fata. Avem patru monstri lirici, Royce da 5`9“, Joe Budden, Joell Ortiz si Crooked I, care s-au grupat sub aceeasi umbrela pentru a crea un balaur liric care scuipa simultan flacari pe patru guri. Nu cred ca hip-hop-ul a mai fost martor pana acum la o asemenea concentrare de forte. Fiecare MC in parte de-aici a avut parte de un lung drum sinuos si plin de gropi pana a ajunge la nivelul acesta. Royce cu belelele lui cu alcoolul, certurile cu Eminem si D12, basca anul petrecut in parnaie, Joell Ortiz, vazut ca mare speranta, semnat la Interscope, dat afara pe usa din dos, Joe Budden, cu gura lui mare, o serie de mixtape-uri, eternele “baby-mamma dramas” , traind si-acum sub umbra stigmatului “Pump It Up”, Crooked I, greu pe circuitul underground, mixtape-uri si freestyle-uri cat incape la activ, nici un album gen “breakthrough” lansat la apa. Asa ca toti baietii astia patru se gaseau cam prin aceleasi zone in cariera lor, cand, acum 3 ani, s-au decis sa construiasca proiectul Slaughterhouse.

Sigur, s-au mai vazut proiecte faraonice care s-au surpat rapid, ma uit la tine, The Firm, in special, dar niciodata ceva leit Slaughterhouse. De multe ori, pentru fiecare in traseul si ascensiunea sa, succesul mainstream se itea din cand in cand de dupa colt. Frustrant, de fiecare data insa, se puneau bariere si se ridica podul. Timpul trecea, baietii inaintau in varsta, fiecare zi pierduta mai reteza o sansa pentru recunoasterea si succesul pe deplin meritate, dar niciodata atinse pe cat simteau ei ca ar trebui sa se intample.

Anul trecut, insa, Shady Records si Interscope deschideau portile pentru the four-headed monster. Dupa un an jumate de travaliu, super-grupul scotea la lumina pe 28 august, indelung anticipatul “Welcome to: our house”, album cu sprijin teapan din spate de la un label faimos. Insusi posibilitatea ca acest album sa existe per poate fi considerata o realizare enorma din partea Slaughterhouse. Industria asta insa nu acorda premii si medalii pe criterii din astea onorifice si abstracte. Asteptarile au fost uriase, albumul era vazut ca un fel de Mesia venit sa intinda o mana si sa traga afara din grota “the lyrical hip-hop”. Tocmai de asta, produsul finit dezamageste destul de serios iar masinaria nu va fi vindecata sa se aplece mai cu atentie asupra rap-ului serios prea curand. De fapt, nici un album, creat in conditiile din prezent din industrie, nu va putea intoarce definitiv axa in care se misca lucrurile. Totusi, cum spuneam, e extraordinar ca albumul asta e prezent fizic pe piata.

Am fost un fan dedicat grupului astuia inca de cand s-au urcat cu totii in acelasi vehicul liric. De aia o sa scoatem intai balastul din album si o sa incheiem in nota optimista. Bineinteles ca fanii s-au luat de buci si au sarit ca albumul miroase complet a “sold out”. Ca Interscope si-a bagat ghearele peste tot. Cu toate ca suna a reactie obosita si cliseica, nu e neaparat falsa. Multi fani s-au indragostit de Slaughterhouse in prima instanta pentru ca baietii o ardeau de parca nu dadeau absolut nici o ceapa degerata pe ce credeau toti ceilalti. Aveau sa-si faca muzica exact asa cum credeau de cuviinta si sa ridice un mare deget mijlociu pentru restul lumii. Single-urile promovate de pe album, in schimb, suna a miscari calculate. Calculate la sange, chiar. “Throw it away” cu Swiss Beats pentru rotatii la radio. Cee-lo Green pe refren la “My Life” pentru o aparitie la un late-night show american, eventual. Nu ii cooptezi pe Skylar Grey si Alex da Kid pentru “Rescue Me” si “Our House” fara sa speri ca se poate reitera succesul din chart-uri realizat de Eminem cu “Recovery”. Nu contribuie Eminem insusi pe “Throw That” la hook, pe o piesa clasica in stilul “imn de striptease”, daca nu se urmaresc niste ambitii de hit-making. Melodiile respective nu suna neaparat rau dar par croite sub aceeasi viziune: focus-grup pe aceeasi formula accesibila de a tinti catre vanzari si heavy-rotation, adica exact viziunea de care Slaughterhouse se ferise ca dracu` de tamaie pana acum.

Dracu` respectiv nu e asa de negru totusi. Avem si parte de speranta pentru albumul, care in varianta deluxe version, contine 20 de track-uri. Un refren furibund al lui Busta Rhymes pe “Coffin”, o piesa utilizata ca soundtrack pentru o aliniere de sicriuri in care sa fie depuse corpurile neinsufletite liric ale MC-ilor de cacat. Un sample dement pe “Flip A Bird” care se integreaza ireal in melodie, o adevarata oda pentru hustling. Trei povesti absolut sfasietoare despre pierderea celor dragi pe “Goodbye”, procedeu ce dezvaluie latura umana de sub fatada de vicious MC. Si ar mai fi cateva exemple.

Treaba e ca, pana la urma, Slaughterhouse par mai degraba concentrati sa ridice lumea de pe scaune decat sa-si faca tandari opozitia si competitorii. Aici se observa falia dintre the old and the new Slaughterhouse. Unele instrumentale par sa sufere de over-production, aglomerate sonic, cu posibilitatea de a-ti induce vertij in urechi la primele ascultari. Eminem a stat si a bibilit aproape la fiecare instrumental in parte, mixaj, masterizare, productie executiva. I se simte mana infipta pana in plaselele proiectului. Nu e de rau, de fapt exista si destul de multe laturi pozitive. In schimb, se simte aceeasi directie pentru care Marshall a optat si la “Recovery”, un album care si-a lasat multi fani nauciti de schimbarea de optica. Un proiect insa care a vandut foarte bine, in vremurile astea tulburi in care un artist e prada sigura daca vrea sa se bazeze exclusiv pe vanzari de albume. Cam la fel a incercat sa faca si cu “Welcome to: our house”.

Ca concluzie, totusi, sa mai mentionam ca inainte de album, am fost serviti cu “On The House”, un mixtape special pregatit pentru fanii hardcore Slaughterhouse. Acolo gasiti cantece de 12 minute, arsenal si munitie lirica, si tot ce nu ai voie sa spui la radio, in general, adica fix la ce se astepta lumea si de la album. Insa aia a fost o chestie moca. Albumul e prima lor tentativa de a face niste bani seriosi. Membrii nu mai sunt asa de tineri, au familii, isi fac planuri pentru viitor si o pensie linistita. Trebuie sa ne gandim si la aspectul asta. In conditiile date au incercat sa impace si capra si varza, si strada si radio-ul/clubul, eternele fete ale medaliei pentru hip-hop. Poti sa le imputi ceva? Nu prea poti.

Asadar, in numele a tot ceea ce au facut pana acum, atat individual cat si ca colectiv, si pentru a celebra pana la urma faptul ca au sanse reala sa ramana relevanti in joc inca timp bun de-acum incolo, si pentru ca sunt si un pic subiectiv, onoram albumul cu 4 stele din 5 si il includem pe lista de cumparaturi. Din partea mea, o merita baietii cu prisosinta.

Lasa un comentariu.