Un moment de singuratate

Desi eram inconjurat de oameni, nu-mi pasa de ei, ma uitam doar pe geamul autobuzului si mai aruncam cate o privire scurta la cei ce stateau in picioare. Desi trecut de prima jumatate a lui decembrie, afara era cald, anormal de cald pentru perioada asta. “Cu atat mai bine!” ma gandeam. Era prima cursa a autobuzului de Carrefour si era ticsit de lume, ca de obicei, inca de la 8:30. Am ajuns acolo si am luat ce aveam de luat, o cana. M-am simtit mai bine ca nu era nimeni pe capul meu pe drumul catre raft si apoi catre casa.

Dilema mea a aparut cand am plecat de la casa: sa stau degeaba in Carrefour pana la 10:30 (terminasem la 9:03 “cumparaturile”winking sau sa incerc sa prind autobuzul care trece pe la mai multe hypermarketuri? Parcarea era aproape goala si eu mergeam incet, prin ea, catre statia din celalalt capat. Soarele nu era prea sus pe cer, dar ma facea sa tin ochii intredeschisi, vantul rece imi brazda fata si realizam cat de placut este sa te plimbi singur. Nu era nimeni care sa ma bata la cap, sa-mi spuna sa maresc pasul, sa ma intrebe despre cer sau pur si simplu, sa fie langa mine. Eram doar eu si zambetul pe care incercam sa-l ascund. De cine? Nu stiu.

L-am ascuns mai tarziu de cei care au coborat din autobuz, eu fiind singurul care a urcat. Simteam din nou o fericire ciudata, a singuratatii. Soferul mi-era necunoscut asa ca nu ma interesa de el, dar priveam spre scaunele goale ale autobuzului si zambeam, era o priveliste nemaipomenita si oarecum ciudata, eu fiind obisnuit cu autobuzele in care se urca de 3 ori mai multi oameni decat sunt locuri pe scaune…

Si totul s-a sfarsit cand am vazut ca gaurile de pe biletul compostat erau identice cu cele din capatul opus, facute in alt autobuz. Ce viata cruda…

Lasa un comentariu.