Inca din fasa, la fundatia hip-hop-ului a stat tot teatrul de operatiuni ce tine de competitivitate. Ea se reflecta in orice, de la battle-urile dintre doi MC-ii pe scena in fata publicului pana la aspectele ce tin de business si industrie, toate astea impletite in limbajul artistilor si felul in care se autoreprezentau. In fiecare era si perioada, putini artisti s-au cocotat in varf si au reusit sa-si sustina dominatia, atat la nivel creativ, cat si la nivel comercial. Asa ca, odata cu “Mercy“, care e fara doar si poate unul dintre cele mai mari single-uri rap de anul asta, avem de-a face cu un personaj care a izbutit sa-si pastreze relevanta culturala de aproape un deceniu incoace: Kanye West
Lasandu-l la o parte pe fratiorul lui mai mare, Jay-Z, cel mai vizibil rival pentru Kanye ar fi Lil`Wayne, care a evoluat si a stralucit de unul singur intr-o lunga cariera determina de vointa pura de a fi primul si de a castiga permanent. Totusi, desi nauceala aia de album “The Carter IV” de anul trecut a bifat aproape statut de platina in prima saptamana fata de aproximativ gold-ul obtinut de “Watch The Throne”, Kanye a fost capabil sa tina in frau combinatia ideala de impact mainstream si relevanta critica.
Ascensiunea lui West a debutat intr-un timp cand rapperii “de strada” populau masiv pop chart-urile. Totusi, comportamentul si fundalul erau destul de diferite. Kanye a fost de multe ori un critic aspru fata de el si s-a indoit des daca ambitiile lui se vor transforma in realitate. El a reprezentat mariajul dintre curentul “backpack” si aspiratiile pop caracteristice lui Puffy si Bad Boy. Nu a iesit prea mult in evidenta doar prin prisma talentului liric, dar s-a bazat major pe simtul umorului si comentariile sociale.
Skill-urile sale in productie i-au precedat cariera de MC, iar acest har i-a permis sa rescrie permanent cum suna hip-hop-ul si sa-l dea peste cap si sa introduca noi trenduri. El a readus sample-urile soul din nou la moda, impreuna cu Just Blaze. Si nu oricum. Nu era o viziune retro, era o remodelare, invoci trecutul si il mixezi intr-un cadru pop actual. Nu in stilul Pete Rock sau Large Professor, ci mai degraba in stilul Dr. Dre cu al sau “Nothin` But A G-Thang”.
Sound-ul asta reimprospatat a iesit la suprafata intr-o perioada cand notiunile de muzica pop si hip-hop erau una si aceeasi. Pe langa alti artisti ca The Neptunes sau Timbaland, producatorul/autorul Kanye incepea sa-si gaseasca drumul si zona de confort in interiorul hip-hop-ului. Trambulina spre respect si apreciere, precum si pentru noile sale aspiratii de a trece si in spatele microfonului, i-a fost construita de catre contributia vitala pe care a adus-o la opera lui Jay-Z, “The Blueprint”. Acolo i s-au deschis portile, prin felul unic in care a creat un melanj de valori cumva burgheze, de bun-gust, si goana mercenara si lipsita de scuze dupa hit-uri ce tinteau locurile fruntase in chart-urile pop.
Adevaratul declic s-a produs insa in 2005, odata cu “Gold Digger“. Atunci West a devenit adevaratul star crossover. Single-ul de pe al doilea album “Late Registration” a tasnit direct pe prima pozitie din Billboard si a trambitat noua calitate de suveran in hip-hop, atat critic cat si comercial. Versul in care un om de succes de culoare “is gonna leave your ass for a white girl” a lovit o coarda sensibila. Kanye a ramas cu picioarele pe pamant si a demascat adevaratele sentimente si ipocrizia ce se ascunde sub fatada celor ambitiosi.
Albumul urmator, “Graduation” a cotit din nou directia, atat pentru cariera lui West, cat si pentru hip-hop in general, un tipar care avea sa continue in viitor cu productiile ulterioare. Intr-o competitie pe vanzari intens mediatizata, `Ye i-a luat fata lui 50 Cent cu al sau “Curtis”, cel putin in Statele Unite. Pe albumul ala, “Stronger” a pasit deja in taramul EDM (Electronic Dance Music), o miscare inteligenta si anticipatorie care nu numai ca a captat inca o data atentia de care se bucurasera cei de la Daft Punk intr-un timp, dar a si prevazut faptul ca muzica pop va intoarce spatele rap-ului si se va orienta catre muzica dance. Tot pe albumul asta, “Barry Bonds” avea sa mai declanseze o moda cam doi ani mai tarziu. Avea sa repopularizeze asa-numitul stil “punchline”. Daca ati auzit cumva de hit-ul monstru al celor de la Young Money, “Bedrock“, intelegeti la ce ma refer. Apoi, “Can`t Tell Me Nothing“, probabil preferata oricarui fan de pe “Graduation” a ajuns sa reprezinte unul dintre cele mai respectate cantece din repertoriul lui Kanye.
De la “Graduation” incoace Ye a obtinut si aprobarea generala a criticilor. In fata celor care nu aveau rap-ul la inima, fusese desigur un favorit intotdeauna, pentru ca mersese de fiecare data impotriva curentului, un truc destul de simplu pana la urma. Omul insa s-a extins si si-a permis sa se joace cu orice influenta, iar asta l-a transformat in autor, un statut intarit de urmatorul experiment curajos ce avea sa fie “808`s & Heartbreak”.
Kanye fusese cunoscut si apreciat pentru umorul si onestitatea sa, un artist capabil sa atace si sa gaureasca principii si norme considerate inatacabile anterior. “808`s” marca momentul cand aura din ce in ce mai intunecata din jurul celebritatii sale (moartea mamei sale si despartirea de logodnica, dupa o relatie de 6 ani) a ajuns parte integranta din muzica sa. Ca sa fie inteles albumul, trebuie avut in vedere perioada nefasta prin care ii trecea viata personala. Kanye si-a imbratisat statutul de superstar si a inceput sa reflecteze asupra a ceea ce insemna si reprezenta Kanye West, brandul. De-aici au debutat povestile de dragoste cu alte celebritati, pariul extrem de ambitios facut cu albumul urmator “My Beautiful Dark Twisted Fantasy”, celebrele lui filosofeli de pe Twitter de unul singur. Kanye West e adanc infiltrat in mainstream, in presa non-muzicala, in tabloide, atat in calitate de artist, cat si in calitate de star. Putini alti artisti hip-hop mai sunt in categoria asta.
Jay-Z ar mai fi de inclus aici, insa statutul sau i se datoreaza mai degraba activitatii recente, in timp ce faima lui Kanye a coincis cu succesul creativ si comercial. Kanye, cu toate hibele si scandalurile create, ramane o figura publica credibila, spre deosebire de Lil`Wayne, care a avut impact comercial, dar a fost bantuit adesea de demoni personali, in special cei legati de droguri.
Haideti sa-l comparam cu alte staruri din trecut. Snoop Dogg a fost unul dintre cei mai de succes rapperi la inceputul anilor `90, dar a dat-o in bara cu follow-up-ul de la “Doggy Style” si nu s-a mai ridicat niciodata la nivelul ala de respect artistic, chiar daca a tot bombardat topurile cu hituri. Run DMC sau LL Cool J pot pretinde ca si-au avut parte de glorie un pic mai devreme, dar au fost lasati in urma de schimbarea stilistica operata in interiorul genului la inceputul 90`lor. Foarte putini au reusit tranzitia de la lumea rap la lumea pop. Kanye s-a mentinut la suprafata, a sfidat trenduri si si-a mentinut locul.
Sa domini atat din punct de vedere comercial cat si din punct de vedere creativ, sunt doi factori interconectati care iti permit sa stai calare pe domeniu, aici in rap. Muzica asta impune sa-ti cultivi o aura de succes, o poveste de viata de care audienta sa-si ataseze victoriile si esecurile ei, rasfrante prin suisurile si coborasurile tale ca artist, si felul in care ti le oglindesti in muzica. Asadar, Kanye West e persoana publica, e trend-setter, chart-urile il iubesc, criticii il iubesc. Doar mixul in particular asta ii face cariera de neegalat, “a bigger-than-life character”.
*Nota: Articol liber de orice tentativa de a pupa omul degeaba in cur. I`m just stating the facts.
