Common – the dreamer, the believer

Common a adunat deja 20 de ani in spate de cariera. E un membru marcant din garda veche, acea generatie de MC-ii care a inflorit in timpul Golden Era si care se straduiesc sa se mentina relevanti si in peisajul din prezent al hip-hop-ului, printre noile tendinte pline de Drakes, Wiz Khalifas, si orice mai asculta lumea mai mult in timpurile astea.

In 1992, Lonnie Rashid Lynn, atunci cunoscut sub numele de scena de Common Sense isi facea debutul cu albumul “Can I Borrow A Dollar?“. Reactia publicului a fost cam absenta spre dezamagitoare, insa Lonnie se bagase in the game pentru longevitate, nu s-a lasat deziluzionat, si in `94 a venit cu creatia numarul 2, “Ressurection“, iar atunci s-a produs declicul, si Common a inceput sa fie apreciat o idee mai aproape de adevar. O mare parte din succesul albumului secund i se datoreaza insa si producatorului cu care Common s-a anturat pentru majoritatea pieselor, No I.D. A fost o formula castigatoare, asa ca, arc peste timp, 17 ani mai tarziu, dupa doua semi-rateuri reprezentate de “Electric Circus” in 2002 si “Universal Mind Control” in 2008, Common s-a decis sa reinvie strategia din `94, si s-a incuiat iar doar cu No I.D. in studio. Rezultatul s-a numit “The Dreamer, The Believer“, a iesit in decembrie anul trecut si a incununat in glorie un an bun pentru hip-hop.

I-a luat destul timp lui Common pana sa isi atinga statutul de unul dintre cei mai apreciati MC-ii. A avut parte de cateva coborasuri pana s-a intepat care e echilibrul corect intre incercarile lui mai avantgardiste si originile sanatoase de battle rap. Si deschidem cufarul cu melodia “Sweet“, care a deschis cutia Pandorei cu vrajba intre Common si Drake, pentru ca canadianu` a considerat ca este atacat indirect. In fine, e irelevant. Ce e important e ce se intampla pe “Blue Sky” unde Common reuseste in doar 4 minute sa acopere un intreg alai de domenii, atacand beat-ul cu un flow scurt, forjat cu finete, plin de punchline-uri ce merita rewind. Cantecul se incheie cu o secventa distorsionata ce aduce cu un vis, asezata in straturi pe o fundatie sonica. De fapt, acest “zid” audio e prezent la baza oricarei melodii de pe album. Apoi, pe “The Dreamer“, Common imbina cumva rime despre bani si eliberare universala, fara sa para iesit in decor. Adica e ceva sa combini in aceeasi melodie referinte pentru Ferrari langa aluzii catre opera Mayei Angelou, una dintre cele mai proeminente voci din cultura persoanelor de culoare.

Frigandu-se cu cele doua albume de care vorbeam mai sus, Common a invatat cum sa impinga limitele, fara sa se indeparteze prea mult de “casa”. Pentru orice experiment de pe “The Dreamer, The Believer”, exista un punct de balansare, asa cum e “Ghetto Dreams“, un banger ca la carte. Pe un beat mustind de bass forte, Common il aduce pe prietenul lui legendar, Nas, sa scuipe despre “big booty bitches” ( asta e un fel de model de femeie cu fund generos, la care viseaza orice rapper negru care se respecta). Totodata, imnul asta al ghetoului e menit sa inchida gura oricui mai indrazneste sa-l eticheteze pe Common ca fiind soft si emotiv. Revenim la “Sweet” cu ocazia asta, unde Common e suparat si o da mai dur, asa cum nu il auzisem de multi ani incoace. Melodia e un tir de sageti aruncate inspre stadiul actual al peisajului hip-hop, si o reiterare a faptului ca Common ar trebui inclus in categoria “one of the best who ever did it”. Si daca dupa rafalele astea de bravada, braggadocio shit, dam de “Gold“, ce creeaza o stare placuta, de lenevie, gen duminica dupa-amiaza, nu ar trebuie sa va sune fortat sau ipocrit. E doar vorba de multiplele fatete ale aceleasi persoane complexe.

Nu e prima oara cand un singur producator se ocupa de executia audio a unui album de la Common. “Be” si “Finding Forever” au fost mesterite in totalitate de Kanye West. Aici insa e alta mancare de peste. E creatia lui Common in aceeasi masura in care e si creatia lui No I.D. Cel din urma reuseste sa desfasoare o enorma arie de sunete, de la vibe-ul cinematic creat de pian de pe “The Believer” pana la petrecaretul “Celebrate“, asigurand in concomitent o idee de coeziune si continuitate. Cei doi veterani au realizat un volum de creatii ce trebuie apreciat la justa lui valoare. Pentru asta merita un loc printre cele mai bune albume ale anului. E vorba totusi despre o legenda ce s-a intors si a facut ce stie el sa faca mai bine: hip-hop.

Rating: 4.75 din 5.

O mica erata: De fapt, daca stau sa ma gandesc bine, “Ressurection” nu a fost in totalitate produs doar de No I.D.; pe “Be” a mai livrat si J. Dilla niste beat-uri, prezent si pe “Finding Forever, unde si Will.I.Am a produs o piesa, soooo, “The Dreamer, The Believer” e singurul album unde Common colaboreaza cu un singur producator. Macar din punctul asta de vedere, e un album unic din discografia MC-ului din Chi-Town.

Lasa un comentariu.