Motto: Kanye West did a plastic surgery to look more like Kanye West
Pana sa trec la subiect, o sa facem o paranteza. Kanye West conteaza mai mult acum. Din motive diferite. E unul dintre cei mai importanti oameni din muzica in momentul actual. Al sau “My Beautiful Dark Twisted Fantasy” e unul dintre cele mai slavite albume ale secolului 21. E logodit cu una dintre putinele femei americane de aceeasi varsta cu el, care e la fel de faimoasa ca el. Insa, in loc sa ne reprezinte pe “noi” adica in sensul de “oricine s-a nascut pe Pamant” Kanye reprezinta notiuni abstracte, notiuni abstracte ca “Exces”, “Celebritate”, “Volatilitate”, “Creativitate”, “Excentricitate” si oricare alt epitet care-ti vine in minte cand e vorba de el. A, si “Narcisism”. Sa nu uitam de el. Daca te uiti in dictionar, o sa gasesti o serie de cuvinte ce definesc narcisismul, ce altceva. Insa daca e sa numesti o celebritate care e intruchiparea acestui cuvant, atunci majoritatea vor spune Kanye.
Daca e sa alegem cea mai deranjanta trasatura a lui printre multele alte insusiri ale caracterului sau, narcisismul e ceea ce ne sacaie cel mai mult. Tot ceea ce face – interviurile in care intra in transa, femeia pe care o cere in casatorie, hainele pe care le poarta, muzica pe care o creeaza, chiar si fetita pe care a conceput-o – totul e vazut prin ochii lui. Obsesia asta fata de sine si fata de imaginea lui e dovada ca Kanye nu ne mai reprezinta, si asta ne racaie. Avem impresia ca l-am pierdut. L-am lasat prada lui insusi. Dar nu e asa. Kanye inca ne reprezinta, ma rog, in maniera sa. Reprezinta acea parte din noi pe care nu am vrea-o sa fie neaparat reprezentata.
Am in jur de 500 de prieteni pe Facebook. Altii au mii. Dintre ei sa zicem ca cunosc personal cam 25%. Si (poate) 20% din aia 25% sunt cunostinte pe care chiar i-as considera amici, sau chiar prieteni. Am cateva sute de followersi pe Twitter. La fel, cu majoritatea dintre ei n-am avut nici un contact in realitate pana acum. Sa zicem ca ii cunosc cat de cat pe cei cu care mentin legatura mai constant. Totusi, imi pasa de multe ori in ce lumina ma pun fata de oamenii astia anonimi. Deseori, stau si editez la status-uri pe Facebook minute bune inainte sa le public. Si pe urma mai revin sa adaug imbunatatiri. Sau le sterg dupa ceva timp. Asa procedez si cu tweet-urile uneori. Si ma simt bine cand pana si cele mai banale chestii primesc like-uri de la oameni pe care nu-i cunosc, sau si mai bine, de la oameni pe care ii consider cool. Ma straduiesc adesea sa zic chestii spirituale si eventual profunde care sa para ca au fost create spontan, cu speranta ca vor fi apreciate de necunoscuti care le vor imparti la randul lor cu alti necunoscuti.
Si nu e ca zic nu stiu ce chestii care schimba lumea. Sunt altii care spun porcarii si mai banale, si mai inspide, si mai fade si au impact multiplicat de n ori. Nu pot sa zic ca sunt o persoana iesita din comun cu un comportament sarit din tipare. Ne-am transformat cu totii intr-un fel de curatori ai brandului personal. Pentru a ne mentine brandul respectiv, avem nevoie de recunoastere de la straini. Si pentru a solicita recunoastere de la straini suntem hiper-constienti de imaginea noastra. Stim in ce unghiuri iesim cel mai bine in poze (ma refer in special la fixatia fetelor legata de asta), si ne sare mustarul daca suntem tag-uiti prin alte poze fara acceptul nostru. Nu vrem ca altii sa stie cum aratam de fapt cand renuntam la artificiile de imagine. Suntem mai meticulosi cand e vorba sa cream o imagine pe care s-o proiectam asupra celorlalti decat atunci cand e cazul sa aliniem personalitatea noastra cu avatarul pe care ni-l confectionam pe net.
Suntem fara tagada niste narcisisti incurabili.
Nu e ca as fi eu primul care zice asta. Niste baieti de la Oxford University Press au ales “selfie” cuvantul anului 2013. E un semn ca narcisismul e in fibra tuturor oamenilor. De fapt, unii psihologi sunt de parere ca tocmai traversam o adevarat epidemie de narcisism dezlantuit. In cartea sa, “Narcissism: The Malady of Me”, Benedict Carey spune ca narcisismul a devenit asa de comun incat oamenii de stiinta care se ocupa cu studierea comportamentului uman se gandesc sa-i redefineasca sensul. Iar cartea respectiva a fost publicat acum 3 ani. Inainte ca Twitter sa devina omniprezent. Inainte ca Papa sa-si faca cont sfintit pe Instragram.
Narcisismul acceptat impune implicit un cod de conduita. Codul in cauza are o singura regula. E in regula sa fii narcisist. Chiar necesar. Singura conditie e ca nu ar trebui sa recunosti ca iti pasa de imaginea in masura in care iti pasa de fapt de imaginea ta. La Kanye nu se aplica aceasta regula. Nu are limite. E enervant de transparent in legatura cu cat de mult ii pasa fata de felul in care e perceput. Si cat de mult ii pasa de recunoasterea rolului sau. Si cat de mult ii pasa de imaginea lui. Singura diferenta dintre narcisismul lui si al nostru e ca el nu preface ca nu-l are. Il constientizeaza. Il imbratiseaza. Inoata prin el. Face dulce dragoste cu el. Kanye e prea (a se insera un epitet aici, dupa preferinta) ca sa fie asa de self-conscious ca noi fata de a recunoaste ca e narcisist. E si normal ca s-a indragostit de singura femeie care se poate compara cu el in materie de transluciditate.
Deci, de ce ne deranjeaza asa de tare dragostea de sine a lui Kanye? Pentru ca, cum e de regula cazul cu orice are legatura cu Kanye West, asta nu e despre Kanye West. Credem ca narcisismul lui e surprinzator la modul neplacut. Ca e gretos. Ca e fara gust. Ca e urat. Ca e toate astea la un loc. Insa nu ne place ca e si pur. Ca e uman. Si ne deranjeaza atat de mult pentru ca nu ne mai regasim in ce spune si ce face el. Dar, nu ne mai putem regasi de fapt pentru ca el se regaseste intr-o parte din noi pe care am fost cu totii de acord s-o ingropam si sa ne prefacem ca nu exista.
Inca vrem mult de tot sa contam, intr-un fel sau altul. Doar ca vrem mult de tot sa nu recunoastem asta.
