Kendrick Lamar – G.O.O.D. Kid, M.A.A.D. City

In anul de gratie 2012, umbla vorba infrigurata printre fani ca artistii hip-hop nu mai pot realiza albume clasice. Nu stiu daca e neaparat din cauza lor, sau nu-i mai lasam noi, ascultatorii, sa scoata asemenea opere pe teava. Ce e un album clasic daca nu creatia aia care trece testul timpului, fara sa se ingalbeneasca, care suna la a mia ascultare la fel de proaspata si de revelatoare ca la prima ascultare?

Asta ar fi definitia cea mai cuprinzatoare si cea mai simpla. Problema e la noi, la public. Pentru ca suntem in plina era ADHD. Pentru ca mai sarim cu un like pe Facebook, mai dam un follow pe Twitter, mai punem o poza cu haleala pe Instagram etc. etc. Si intre timp mai ascultam cate un album. Si intre toate atatea mizerii minuscule, dar care ne ocupa timpul, ce atentie sa mai avem si pentru bucati de muzica definitorie, capabile sa schimbe trenduri si tendinte? Albumele clasice inca apar, doar ca am uitat noi cum sa le ascultam. Sa speram ca “g.o.o.d. kid, m.A.A.d city” o sa ne aduca aminte la toti ca trenul nu se opreste aici. “It won`t stop `cause it can`t stop”.

Nu e prima oara cand Kendrick Lamar apare pe-aici. Ii urmaresc atent evolutia de vreun an jumate incoace, de cand a scos excelentul Section.80, in iulie, anul trecut. E unul dintre pariurile mele pentru viitorul hip-hop-ului. E tanar, are doar 25 de ani, dar gandeste extrem de avansat pentru varsta lui. E feroce in rime si versuri, e mereu pus pe treaba, are o etica exemplare de munca, e inovator, a ramas cu picioarele pe pamant, cu toate ca si-a castigat o armata fidela de fani si a primit co-sign de la toate legendele de pe Coasta de Vest si nu numai, de la MC Eiht pana la Dr. Dre. De fapt, e unul dintre protejatii lui Dr. Dre. De la Game incoace, Compton-ul nu a mai dat nici un MC care sa se ridice la nivel de recunoastere nationala, si apoi, internationala. Kendrick Lamar e varful de lance al generatiei de sange proaspat din instalatia industriei de hip-hop.

A ajuns pana aici si are planuri mari sa continue ascensiunea. Nu reprezinta doar vocea oamenilor obisnuiti, e vocea prin care acesti oameni ar vrea sa se exprime. Muzica lui a scapat de a fi etichetata, a fentat standardele. Nu ii poti pune o stampila definitiva. El si-a creat propriul lui sound, propria lui viziune. Pe precedentele proiecte, “Overly Dedicated” si “#Section.80”, a demonstrat ca are o abilitate aparte de a plonja in abstract fara sa piarda totusi contactul cu realitatea. A aratat o paleta de schimbari de flow si stiluri intr-un mod in care a discreditat orice cliseu de a suna “cool”. De fapt, de regula, omuletul ataca fiecare beat cu un alt tip de abordare.

Poate de asta, erau anumite ingrijorari legate de primul sau album, iesit de sub umbrela Interscope Records, label greu din curent. Se banuia ca executivii de la Interscope vor influenta albumul, nu se stia insa exact in ce masura. Adica, nu stiu, sa te pomenesti cu vreun refren de la Trey Songz, sau vreun beat “microwave” de la un producator in voga acum.

Slavit fie panteonul de zei, ca nu se intampla asta. Implicarea din partea Interscope se observa putin spre aproape deloc. Adica se observa ca s-a alocat un buget generos pentru beat-uri, mixaj, masterizare sau permisiunea ca un sample dintr-o piesa de la Janet Jackson sa fie utilizat pentru “Poetic Justice”. Apropo de asta, “Poetic Justice” se apropie cel mai mult de teritoriul radio-friendly, fie si doar pentru prezenta lui Drake si pentru sample-ul mai matasos decat melasa. E o melodie ok, adica nu se simte nimic fortat. Totusi, cred ca aici, Kendrick pare cel mai inghesuit. In contrast, pe “Swimming Pools (Drank)” K. Dot se joaca cu genul, preluand toata atmosfera din chart-uri pline de piese care glorifica si baga alcoolul numai la partea de distractie, si intoarce formula pe dos, aratandu-ne reversul intunecat al consumului. Daca asculti piesa superficial, nu te prinzi care e schepsisul, de fapt. Aceeasi metoda se foloseste si pentru “Backseat Freestyle”, un beat la modul “monstru mic” mestesugarit de Hit-Boy. Kendrick Lamar tese niste rime care se apropie de “swag mode” si le scuipa intr-o voce care se schimba de la bucata la bucata, de zici ca il paste schizofrenia in orice secunda. Si mai e si “Compton”, traditionala piesa de sarbatorire a progresului, de la finalul albumului, in colabo cu Dr. Dre.

Astea ar fi lucrurile bune. Dar noi nu cautam treburile solide, noi cautam chestiile de exceptie, alea care sa genereze momente “oh, shit”. Are pravalia marfa. Poti sa asculti primele minute din “m.A.A.D. city” (prescurtarea vine de la My Angry Adolescence Divided sau My Angel on Angel Dust) si deja sa-l clasifici printre banger-ele anului. Dar nu, pe la mijlocul melodiei, beat-ul se da peste cap si se transforma intr-o versiune la fel de spargatoare de cranii, dar pe modul condimentat cu G-Funk, sound traditional de pe Coasta de Vest. Si ar mai fi de zis multe, dar va las ascultati mai jos si sa intelegeti de ce m-au trecut ditamai fiorii pe coloana cand am ascultat-o prima oara. Beautiful. Kendrick nu se opreste aici. “Sing About Me/ I`m Dyin` Of Thirst” e ditamai bucata de 12 minute si ditamai coborarea in psihologia a doua personaje din povestea albumului. Kendrick ne-a obisnuit cu piese complexe si profunde din punct de vedere personal, dar aici jucam in alta liga deja. Primul vers e intrerupt brusc de doua focuri de arma, in mijlocul confesiunii protagonistului “…and if I die before your album drops, I hope, pac-pac”. Apoi al doilea vers e povestit din perspectiva unei prostituate, inca un suflet pierdut in hatisul si tenebrele strazilor din Compton. Tipa e sora Keishei. La un moment dat, vorbele ei se pierd incet in fundal, se disipeaza in fum, chiar dupa ce fata zice ca “I`ll never fade away” de 3 ori. Iar toate astea se intampla in doar prima parte a compozitiei. Si aici e lozul castigator. Modul original de concepere a povestilor, plus stilul recurent de documentar asezonat cu skit-uri in care se aud voci de persoane apropiate de Kendrick, de la parintii sai pana la anturajul din cartier. Aici se construieste unul dintre cele mai fidele tablouri care redau viata din interiorul orasului, zonele in care un raspuns gresit la intrebarea “De unde esti, ba pula?” te poate trimite la sol, muscand tarana pentru totdeauna. Kendrick pune toate piesele si obtine un puzzle mai fidel ca stroboscopul. “Sherane a.k.a. Master Splinter`s Daughter” sau “The Art of Peer Pressure” sunt alte mostre in care omul pur si simplu te transporta de pe scaunul tau alaturi de el, in miezul actiunii.

Si tot asa, micutilor, m-as putea lungi la nesfarsit sa va descriu ce giuvaier e albumul asta. De aia tot am rasucit recenzia asta pe toate partile. De aia am zis, fuck it, va fac introducerea, va pregatesc aperitivul si va las sa va infruptati singuri din festin. Important e alt lucru. Ca sa fie asimilat corespunzator, albumul se asculta ca un tot unitar, nu se sare peste nimic. Se asculta de mai multe ori. Musteste de nuante, de la elemente sonice strecurate subtil in instrumentale pana la inflexiuni si schimbari de voce, asezate in versuri. E un proiect gandit pana la cel mai mic detaliu de Kendrick. I-a luat ani intregi pana sa ii dezvolte schita mentala si pana sa-l materializeze exact asa cum si l-a dorit. Si i-a iesit. In felul lui, fara influente, fara compromisuri, fara sa-l intereseze de trenduri. Albumul e Kendrick si Kendrick e albumul in sine. De aia va recomand calduros sa-l incercati, de aia va zic ca, atata timp cat artisti ca el vor mai exista prin zona, hip-hop-ul nu are cum sa moara. Cam atat…ajunge. 5 stele din 5 stele posibile

Lasa un comentariu.