Ura?

Ura e un sentiment pagubos. O fi poate mai sincera si mai puternica decat dragostea, dar e un sentiment distructiv, care te impiedica sa vezi clar situatia. E clar ca unii nu si-l pot controla si sunt luati pe sus de impuls, depinde de caracterul, temperamentul si felul fiecaruia de a fi.

Zic asta din perspectiva unuia care nu e capabil sa urasca. Nu am fost pus in imprejurari serioase sau grave, incat sa mi se declanseze simtirea respectiva. Poate e latenta in mine. Nu am experimentat-o pana acum. Creeaza numai neajunsuri. Te roade, te macina, te consuma in primul rand pe tine. Nu vad rostul si justificarea. In schimb, indiferenta mi se pare cea mai indicata de afisat. Te-a bagat cineva intr-o belea? Nici o problema, arata ca nu-ti pasa si prinde-l la colt, cand se intoarce roata si executa-l cu zambetul pe buze. Rece, calm, calculat, loveste-l unde-l doare. Si nu din ura, dintr-o necesitate nobila de a reechilibra balanta si de a respecta principiile karmei.

Sigur, se poate sa imi fie sila de cineva. Sa afisez un dispret si o dezaprobare adanca. Sa manifest cinism si raceala. Sa prezint o stare de antipatie profunda. Dar ura? Niciodata. Cateodata am senzatia ca exista ceva in genele mele, din fericire, ceva care imi taie accesul de a trai ura. Ceva care ma programeaza sa gasesc alte metode mai putin costisitoare pentru mine. Nervii mei sunt valorosi si nu vreau sa-i vad lati la pamant, de tanar. Tot am de tocit din ei pana imbatranesc. Iubirea de sine si instinctul de conservare tin ura la distanta.

Ura e toxica. Ura te impinge sa iei decizii pe care le vei regreta mai tarziu. Ura bate ratiunea si intelectul. Asta nu e un tablou frumos. Ura nu e de mine. Nu pot s-o simt si nu pot s-o accept ca facand parte din forul meu interior. Deci, mutumesc, nu fut. Si nu urasc. There are other ways…

Lasa un comentariu.